Ma odihneam dupa o zi lunga pe o banca de lemn cu cadru de fier forjat, privind in gol in directia unor salcii aplecate parca cu o grija materna asupra apelor involburate ale raului. Eram total adancita in ganduri care se intortocheau in mintea mea ajungand sa se incurce unele in altele atat de rau incat nu mai era chip sa le deosebesti. Insa deasupra lor trona imaginea cat se poate de clara a chipului tau cu ochii mari,zambitori indreptati asupra mea. Ca de atatea ori, privirea mea se oprea senina asupra fiecarui detaliu in parte, ca si cum as fi incercat sa descifrez un mister de care depindea toata linistea mea interioara.
M-a cuprins senzatia ciudata ca era prima oara cand te privesc cu toata atentia de care eram capabila si cu fiecare secunda descopeream cum anii si greutatile vietii si-au lasat adanc amprenta asupra ta. Pe frunte,viata iti sapase santulete de diferite adancimi in care iti puteai sadi toata intelepciunea acumulata, iar sprancenele bine definite iti confereau un aer poate chiar posomorat atunci cand incercai sa explici cuiva un lucru de o importanta aparte.
Ce nebunie nu? Adesea am preferat sa ma plimb mai incet pe strada pentru a avea timp sa observ chipurile ce-mi ies in cale, sperand poate, in sinea mea, sa le ghicesc povestea ce se ascunde in spatele expresiilor fetei. Nu de putine ori s-a intamplat ca, atunci cand eram trista, sa observ multi trecatori cu zambete fortate sau chiar unii care nici nu se straduiau sa-si ascunda mahnirea, iar atunci cand radiam fericire in jurul meu, sa imi ajunga la urechi rasul inocent al vreunui copil, sau sa admir zambetul frumos al vreunei femei care a avut parte de o zi plina,dar fructuoasa.
Aproape de fiecare data incoltea in mintea mea gandul ca de fapt acele chipuri le vad pentru ca vreau eu sau pentru ca eu le transmit in mod inconstient starile mele, ca o reflexie in oglinda,incep sa-mi vad propria bucurie sau tristete in expresivitatea unor persoane total necunoscute.
Insa tu iti pastrezi chiar si acum impenetrabilitatea, sporind tot mai mult interesul meu in mod special fata de tine. De ce pe chipul tau nu pot deslusi decat acea stare de profunda meditatie? E ca si cum te-ai nascut odata cu clipa si ai urmarit timp de generatii intregi cum oamenii fac aceleasi si aceleasi greseli, incapatanandu-se sa nu mai invete din ele niciodata. Dar acest lucru nu te supara atat de rau pentru ca si tu esti om. Si tu ai gresit la randul tau, ai fost pe banca ucenicilor, pentru ca acum sa poti privi din umbra si sa cantaresti din alta lumina natura existentei obstacolelor care ne intampina de-a lungul drumului nostru prin viata. Asemanator unui drum de munte poate, abrupt si presarat cu stanci la tot pasul. Sau poate cu tarmul marii, cu portiuni de scoici sparte care patrund prin piele pana la sange si cu portiuni de nisip foarte fin peste care ti se pare mai degraba ca plutesti.
Imi amintesc cum, in zilele insorite, petreceam minute in sir concentrata asupra ochilor tai abia vizibili din spatele incruntarii violente provocate delumina puternica. Atunci aveau cea mai mare stralucire si claritate, dar, ca un facut, tot in momentele acelea erau cel mai greu de patruns, aproape imposibil. Ii puneai mai degraba ca lacat in fata sentimentelor tale decat ca fereastra spre suflet, dar tocmai din cauza acestui lucru ii gaseam si mai fascinanti.
Sunt zile de mult apuse, dar care isi continua existenta prin mine, ajunsa acum si eu la momentul in care altii incearca sa descopere misterul ascuns prea bine in spatele ochilor vadit mosteniti de la tine.
Gandurile mele se afla in aceeasi invalmaseala nebuna ca si acum cateva minute…sau poate acum o eternitate. Iar salcia continua sa mangaie cu blandete raul….
Shysie 