Shysie

Controversies

Leave a comment

Iti plangi durerea pe muchii de creion si ti-o descrii pe piele intr-un joc obsesiv-compulsiv unde detaliile sunt minutios dezvoltate,trasate,asezate.

Cu forme cubice de tus ca smoala scrii ce niciun muritor nu poate sa citeasca.

In umbre studiate se ascund mesaje de demult. In aripi iti soptesti captivitatea . In palme iti strigi libertatea nedorita.

Un fel de “Lasa-ma, te vreau”

O picatura de Nu , intr-o mare de Da.

Ti-ascunzi natura blanda sub o piele gorasa, tare, ce nu lasa la vedere decat demonul ce singur ti-l creezi. Iti construiesti ca un artist desavarsit o imagine a ceea ce ai vrea sa fii.

So perfect….te-ai convins pana si pe tine.

Ne tii captivi in simboluri ce nu fac decat sa destrame un vis demult uitat. Il retraiesti si-l readuci la lumina, uneori cu semnul mastii ce o porti, alteori lepadandu-te de ea.

Dualitate perfecta, master of disguise.

De ce iti porti sentimentele ca pe-o sentinta? De ce alungi pana si bruma de lumina ce-a ramas ?

Iti place si urasti.

Vrei sa te eliberezi, dar nu prea.

Plangi si razi, soptesti si strigi, esti tu si totusi….

Ti-ai definit o a doua personalitate ce risca sa te inghita cu totul. Si tu stii asta.

Cu cat incerci mai mult sa te dezici de ea, cu atat ti-o apropii mai tare.

Stingi focul cu gheata si ziua cu noaptea.

Mai ai doar un moment, un clar de luna, cand toate straturile se topesc….

Advertisements


Leave a comment

Requiem

 
Image
Nostalgici ne plangem singuratatea
Vibram diferit si destins
Eu am sunetul meu
Tu ti-l descoperi pe-al tau
Inchis, prins,
Fugar de ocazie
Nu vrem sa le eliberam
Sa ne radem fericirea
E-un sunet aparte
In singuratate si-n amintiri
Nu le vrem mute, nu ne recunoastem
In ele
Fara sa le plangem
In noi, in fiecare zambet nou
Recviem pentru cel vechi
Traim in noi,
In trecut.


1 Comment

City Traveler

Image

 

As vrea sa evadez, chiar si pentru o secunda. Din rutina, din mine, din toata viata asta monotona si mult prea ancorata in realitate pentru gusturile mele.

 

Caut orice ocazie pentru a desavarsi evadarea perfecta. Imi las sufletul si gandurile sa zboare nestingherite prin sertarele cu amintiri sau prin campurile cu muguri de vise.

 

Zi de zi, incerc o suita de senzatii.

 

Imi place sa privesc obisnuitii calatori din metrouri, tramvaie. I-ai observat vreodata cu atentie, Detka?

 

In jurul fiecaruia pluteste o poveste. Unica in felul ei. Sunt atat de multi calatori si totodata nu e nimeni.

 

Un metrou de marionete vii, ale caror ganduri sunt mult prea departe. Si toti alearga de la o statie la alta ca in transa.

 

Uneori imi dau seama ca ochii pe se opresc asupra unui oarecare si, inconstient, cercetez fiecare trasatura a fetei, fiecare gest involuntar.

 

E un amalgam de povesti imprimate in aer. As putea petrec ore intregi facand speculatii asupra piesei din spatele cortinei, bazandu-ma doar pe o pereche de ochi ce nu stiu sa minta.

 

Si zi de zi descopar altii si altii. O enciclopedie urbana a unui Bucuresti simtit, fara poze,fara definitii. Un teatru mut. Emotie pura dezvaluita involuntar.

 

Dimineata in orasul fantoma, gandurile alearga in mii de directii.

 


Leave a comment

Short stories

Image

E reprezentatia perfecta….zeci de perechi de ochi si tu. Gol in doua straturi de haine, sub zeci de priviri acuzatoare.

Peretii- martori nu iarta niciodata.

Iti scrijelesti povestea rand cu rand pe coli de beton reci ca gesturile dintre noi.

Peretii-gazeta dojenesc neincetat copilul din tine. El se joaca printre cuvinte cu salturi de acrobat si mai-mai ca-si rupe o mana la sfarsit de fraza. Dar continua jocul caci la sfarsit e necunoscutul.

Si ei nu iarta niciodata.

Ai incercat sa arunci cu semne de exclamare in ferestrele blande, dar peretii le-au tinut fortareata.

Si-acum te joci si tu pe silabe si puncte de suspensie. Cu vise colorate iti scrijelesti povestea in alb-negru.


Leave a comment

Ars Poetica

Image

Am fotografiat norii ca sa-i pot privi si cand e cer senin

Am rupt corzile viorii ca sa nu existe melodie mai presus de-a mea

Am ars orice carte ca povestea mea sa fie unica

Si am presat frunze pentru ca natura sa nu moara nicicand

 

Dar mi-am inghetat sufletul, sa-l pot pastra in timp

Si am inchis ochii pentru a-i feri de lumina puternica a celor din jur

Apoi am uitat sa respir….pentru a trece in eternitate…

Si am pierdut….

 


3 Comments

Poveste de mangaiat norii…

Image

Ti-ai imaginat vreodata ca cerul este de fapt lumea noastra? Poate ca adevarata lume se afla in nori, iar noi nu facem decat s-o imitam.
In norii ca vata de zahar se ascund oceanele si muntii, locuri neintinate si pure, iar in norii grei si plumburii sunt adunate partile noastre cu care nu ne mandrim, toate invaluite intr-un gri de tristete si nostalgie. Acum intelegi de ce zilele frumoase te fac sa visezi cu ochii deschisi? Si de ce ploaia aduce lacrimi?
Azi, seara nu mai aduna valul de matase cu reflexe violet ci un ocean fara valuri si prea putin adanc, de un azuriu perfect.
Asa ca azi doar noi formam apusul pentru ca stelele sa aiba ce sa admire. Pacat ca nu-i pot intreba cum e vremea pe acolo, ca sa-mi pot da seama ce culoare purtam azi.
Dar sunt sigura ca acea lume pe care noi dorim s-o imitam si la care visam zi de zi are parte de un spectacol mult mai divers ca al nostru, cu o adevarata aurora boreala pornita din pastelul florilor sau cu o ploaie acida,a rautatii.
Acolo isi gasesc loc extremele, iar noi detinem fragila cale de mijloc, al carei puls ei il iau zi de zi.

Mai vrei sa zbori?


Leave a comment

Dedicated

Image

Ma odihneam dupa o zi lunga pe o banca de lemn cu cadru de fier forjat, privind in gol in directia unor salcii aplecate parca cu o grija materna asupra apelor involburate ale raului. Eram total adancita in ganduri care se intortocheau in mintea mea ajungand sa se incurce unele in altele atat de rau incat nu mai era chip sa le deosebesti. Insa deasupra lor trona imaginea cat se poate de clara a chipului tau cu ochii mari,zambitori indreptati asupra mea. Ca de atatea ori, privirea mea se oprea senina asupra fiecarui detaliu in parte, ca si cum as fi incercat sa descifrez un mister de care depindea toata linistea mea interioara.
M-a cuprins senzatia ciudata ca era prima oara cand te privesc cu toata atentia de care eram capabila si cu fiecare secunda descopeream cum anii si greutatile vietii si-au lasat adanc amprenta asupra ta. Pe frunte,viata iti sapase santulete de diferite adancimi in care iti puteai sadi toata intelepciunea acumulata, iar sprancenele bine definite iti confereau un aer poate chiar posomorat atunci cand incercai sa explici cuiva un lucru de o importanta aparte.
Ce nebunie nu? Adesea am preferat sa ma plimb mai incet pe strada pentru a avea timp sa observ chipurile ce-mi ies in cale, sperand poate, in sinea mea, sa le ghicesc povestea ce se ascunde in spatele expresiilor fetei. Nu de putine ori s-a intamplat ca, atunci cand eram trista, sa observ multi trecatori cu zambete fortate sau chiar unii care nici nu se straduiau sa-si ascunda mahnirea, iar atunci cand radiam fericire in jurul meu, sa imi ajunga la urechi rasul inocent al vreunui copil, sau sa admir zambetul frumos al vreunei femei care a avut parte de o zi plina,dar fructuoasa.
Aproape de fiecare data incoltea in mintea mea gandul ca de fapt acele chipuri le vad pentru ca vreau eu sau pentru ca eu le transmit in mod inconstient starile mele, ca o reflexie in oglinda,incep sa-mi vad propria bucurie sau tristete in expresivitatea unor persoane total necunoscute.
Insa tu iti pastrezi chiar si acum impenetrabilitatea, sporind tot mai mult interesul meu in mod special fata de tine. De ce pe chipul tau nu pot deslusi decat acea stare de profunda meditatie? E ca si cum te-ai nascut odata cu clipa si ai urmarit timp de generatii intregi cum oamenii fac aceleasi si aceleasi greseli, incapatanandu-se sa nu mai invete din ele niciodata. Dar acest lucru nu te supara atat de rau pentru ca si tu esti om. Si tu ai gresit la randul tau, ai fost pe banca ucenicilor, pentru ca acum sa poti privi din umbra si sa cantaresti din alta lumina natura existentei obstacolelor care ne intampina de-a lungul drumului nostru prin viata. Asemanator unui drum de munte poate, abrupt si presarat cu stanci la tot pasul. Sau poate cu tarmul marii, cu portiuni de scoici sparte care patrund prin piele pana la sange si cu portiuni de nisip foarte fin peste care ti se pare mai degraba ca plutesti.
Imi amintesc cum, in zilele insorite, petreceam minute in sir concentrata asupra ochilor tai abia vizibili din spatele incruntarii violente provocate delumina puternica. Atunci aveau cea mai mare stralucire si claritate, dar, ca un facut, tot in momentele acelea erau cel mai greu de patruns, aproape imposibil. Ii puneai mai degraba ca lacat in fata sentimentelor tale decat ca fereastra spre suflet, dar tocmai din cauza acestui lucru ii gaseam si mai fascinanti.
Sunt zile de mult apuse, dar care isi continua existenta prin mine, ajunsa acum si eu la momentul in care altii incearca sa descopere misterul ascuns prea bine in spatele ochilor vadit mosteniti de la tine.
Gandurile mele se afla in aceeasi invalmaseala nebuna ca si acum cateva minute…sau poate acum o eternitate. Iar salcia continua sa mangaie cu blandete raul….